- Cum a fost azi?
- Bine.
- Ce ai făcut?
- Nimic.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu.
Ușa camerei se închide, iar părintele rămâne cu o mulțime de întrebări: De ce nu mai vorbește cu mine? Am făcut ceva greșit? Oare ascunde ceva?
Cu doar câțiva ani în urmă, același copil venea acasă și povestea cine cu cine s-a certat, ce s-a întâmplat la școală sau ce l-a făcut să râdă. Acum, uneori, pare că fiecare întrebare primește cel mai scurt răspuns posibil.
Pentru un părinte, schimbarea aceasta poate fi greu de înțeles. Uneori poate fi simțită ca o îndepărtare: „Nu mai are nevoie de mine.” Alteori aduce îngrijorare: „Dacă se întâmplă ceva și nu îmi spune?”.
Dar faptul că un adolescent începe să păstreze mai multe lucruri pentru el nu înseamnă neapărat că relația cu părintele s-a deteriorat.
Ce se întâmplă, de fapt?
Adolescența este o perioadă în care relația dintre copil și părinte începe să se transforme. Pe măsură ce crește, adolescentul își dorește mai multă autonomie: să poată lua anumite decizii singur, să aibă propriile opinii, propriul spațiu, propriile relații și experiențe pe care să nu simtă nevoia să le împărtășească în totalitate.
Această nevoie nu apare pentru că părintele devine mai puțin important. Este o parte a procesului prin care adolescentul începe, treptat, să își construiască propria identitate și independență. Cercetările despre dezvoltarea din adolescență descriu tocmai această trecere către o autonomie mai mare și o orientare socială tot mai importantă către prieteni și alte relații apropiate (Vijayakumar și Pfeifer, 2020)
Mai mult, Goldstein și colaboratorii săi (2023) au observat, în cadrul unei cercetări longitudinale, că, pe măsură ce copiii înaintează spre adolescență și apoi spre finalul acesteia, tind să le ofere părinților mai puține informații despre viața lor de zi cu zi.
Așadar, adolescentul care nu mai povestește fiecare detaliu al zilei sale nu spune neapărat: „Nu mai am nevoie de tine”.
Uneori, ceea ce se întâmplă este mai aproape de: „Am nevoie să descopăr și singur cine sunt”.
Aceeași conversație, două experiențe diferite
Părintele întreabă: „Ce s-a întâmplat?”
și poate gândi: „Vreau doar să știu că ești bine. Dacă ai o problemă, vreau să te pot ajuta”.
Adolescentul poate auzi aceeași întrebare și să gândească: „Dacă îi spun, o să se îngrijoreze”, „O să mă întrebe încă zece lucruri”, „O să-mi spună imediat ce trebuie să fac”, „Nu vreau să vorbesc despre asta acum”. Sau poate nici el nu știe încă foarte bine ce simte și cum să pună acel lucru în cuvinte.
Aici apare una dintre dificultățile relației dintre părinte și adolescent: intenția părintelui și felul în care adolescentul trăiește acea intenție nu sunt întotdeauna același lucru: părintele poate întreba din grijă. Adolescentul poate simți presiune. Părintele poate oferi o soluție pentru că vrea să ajute. Adolescentul poate simți că nu a fost ascultat. Și nu este nevoie ca unul dintre ei să fie „vinovat” pentru ca această diferență să existe.
„Cum îl fac să-mi spună ce s-a întâmplat?”
Poate că aceasta nu este întotdeauna întrebarea potrivită.
Cercetările fac diferența între informațiile pe care părintele încearcă să le obțină și lucrurile pe care adolescentul alege să le povestească de bunăvoie. O meta-analiză a 32 de studii realizată de către Liu și colaboratorii săi (2020) sugerează că dezvăluirea voluntară a ceea ce adolescentul a făcut în ziua respectivă reprezintă una dintre cele mai importante surse prin care părinții ajung să cunoască ceea ce se întâmplă în viața lui. Căldura parentală a avut, de asemenea, un rol important.
Așadar, cu această informație totul se schimbă, de ce? Pentru că schimbă puțin întrebarea, iar atunci, în loc de: „Cum îl fac să-mi spună ce s-a întâmplat?” putem încerca: „Cum construiesc o relație sănătoasă în care să simtă că poate să-mi spună?”.
Nu putem obliga un adolescent să se deschidă. Putem însă contribui la felul în care se simte atunci când o face.
Uneori, a asculta este mai important decât a rezolva
Să ne imaginăm o altă conversație:
- M-am certat cu cea mai bună prietenă și nu mai vreau să vorbesc cu ea.
- Atunci scrie-i și clarificați situația. Nu are rost să stai supărată.
Răspunsul părintelui nu este unul rău intenționat. Din contră. Vrea să ajute și încearcă să găsească o soluție. Dar poate că adolescenta nu avea nevoie, cel puțin nu încă, de o soluție.
Poate că primul răspuns de care avea nevoie era:
- Îmi pare rău. Văd că te-a afectat.
Și apoi:
- Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat?
Diferența pare mică: în primul caz, conversația ajunge repede la „ce trebuie să faci”, iar în al doilea, rămânem pentru câteva momente la „ce ți se întâmplă”.
O revizuire sistematică recentă realizată de către Zapf și colaboratorii săi (2024), care a analizat 37 de lucrări despre comunicarea părinte-adolescent, a găsit asocieri între calitatea comunicării percepute de adolescenți și mai multe dimensiuni ale sănătății lor mintale. Acest lucru nu înseamnă că o comunicare bună poate preveni orice dificultate psihologică și nici că o comunicare dificilă o cauzează. Ne arată însă că felul în care comunicăm în familie merită atenția noastră.
Dar când „nu vreau să vorbesc” merită mai multă atenție?
Este la fel de important să nu explicăm orice retragere prin: „Este adolescent. O să-i treacă!”
Nevoia mai mare de intimitate poate fi firească. Ceea ce merită însă atenție este schimbarea persistentă și mai largă față de felul obișnuit de a fi al adolescentului.
De exemplu, dacă retragerea apare împreună cu pierderea interesului pentru activități care înainte îi făceau plăcere, izolare accentuată, dificultăți importante la școală, schimbări persistente de dispoziție sau alte modificări semnificative ale funcționării sale, situația merită explorată cu mai multă atenție. Organizația Mondială a Sănătății subliniază atât vulnerabilitățile specifice acestei perioade, cât și importanța mediilor familiale și sociale protectoare și a accesului la sprijin atunci când apar dificultăți de sănătate mintală.
Nu fiecare ușă închisă ascunde o problemă. Dar nici fiecare ușă închisă nu trebuie ignorată.
Poate că nu trebuie să deschidem ușa. Poate trebuie să rămânem aproape de ea.
Uneori, apropierea de un adolescent nu mai arată așa cum arăta apropierea de copilul de opt ani. Poate nu ne mai povestește tot. Poate nu mai cere ajutor pentru fiecare problemă. Poate vrea să încerce singur, să greșească, să se răzgândească și să descopere cine este.
Dar asta nu înseamnă că părintele nu mai contează. Sentimentul de conectare cu familia și existența unor relații apropiate cu adulți care se preocupă de adolescent sunt considerate importante pentru starea lui de bine.
Rolul părintelui nu dispare odată cu această nevoie de autonomie. Se transformă. Iar uneori, cel mai valoros mesaj nu este: „Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat” ci: „Nu trebuie să-mi spui acum. Dar dacă vei avea nevoie să vorbești, sunt aici”.
Pentru că scopul nu este ca adolescentul să ne spună tot. Scopul este ca atunci când există ceva important de spus, să știe că are unde să se întoarcă.
Înainte să închizi articolul...
Dacă ești părinte, te invit să te gândești la ultima situație în care adolescentul tău ți-a povestit o problemă.
Ai încercat mai întâi să înțelegi ce simțea sau ai încercat să găsești imediat o soluție?
Cum reacționezi atunci când îți spune ceva cu care nu ești de acord?
Ce crezi că îl face să simtă că poate veni la tine și data viitoare?
Iar dacă ești adolescent:
Ce face un adult pentru ca tu să simți că poți vorbi cu el?
Și ce te face să alegi să păstrezi anumite lucruri pentru tine?
Nu există răspunsuri perfecte la aceste întrebări. Dar poate că important este să începem să ni le punem.
Surse și lecturi suplimentare
Goldstein, S. E., Docherty, M., Boxer, P., Bushman, B. J., Huesmann, L. R., O'Brien, M., Anderson, C., Gentile, D. A., & Dubow, E. F. (2023). Developmental Changes in the Relation between Youth Disclosure and Parenting Behavior: A Cohort-sequential Analysis. Journal of youth and adolescence, 52(10), 2095–2112. https://link.springer.com/article/10.1007/s10964-023-01823-5
Liu, K. et al. (2020). Do Parenting Practices and Child Disclosure Predict Parental Knowledge? A Meta-Analysis. Journal of Youth and Adolescence, 49, 1–16. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/31713769/
Vijayakumar, N. & Pfeifer, J. H. (2020). Self-disclosure during adolescence: exploring the means, targets, and types of personal exchanges. Current Opinion in Psychology, 31, 135–140. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7130455/
Zapf, H. et al. (2024). A systematic review of the association between parent-child communication and adolescent mental health. JCPP Advances, 4, e12205. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC11143954/
